Guest post: Loredana Bobei
Ziua de duminică o aveam rezervată pentru două trasee de via ferrata situate la 20 de minute de mers cu mașina una de cealaltă. Prima a fost Via Ferrata Astragalus din Cheile Șugăului – Munticelu, județul Neamț și am scris despre ea aici. A doua a fost Via Ferrata Wild Ferenc din Suhardul Mic, județul Harghita.
Dacă primul traseu îmi era cunoscut pentru că îl mai făcusem o dată anul trecut, despre Wild Ferenc nu știam nimic. Nici măcar cum se pronunță corect – “Ferenț”. 😒 Și, cum nici timp pentru documentare nu avusesem, am apelat la întrebările din “The book of Paul”. Prima: E mai greu ca Astragalus? Răspunsul lui Paul: Mm, nu e neapărat mai greu dar e mai spectaculos. E un perete vertical cu 90% prize artificiale. Aham. Hai că-i bine, îmi zic. Astragalus, să nu uităm, are grad de dificultate C/D (mediu/dificil). A doua întrebare și preferata mea: Oare pot? Răspunsul lui Paul, ca de fiecare dată: N-am niciun dubiu! Asta după ce, cu puțin timp înainte, îmi spusese că tre’ să mai pun niște mușchi la brațe. Deci n-o fi având el dubii, dar eu începusem să am 😅.
Și, cum odată plantată sămânța îndoielii într-o minte ce încerca să mențină fresh și energic un corp deja obosit după primul traseu, ea-și face de cap și crește treptat, prinde rădăcini și-i dau frunzulițe… Și uite-așa mărturisesc cu convingere, la câteva zile distanță, uitându-mă la genunchii mei încă învinețiți, că Wild Ferenc a fost cel mai dificil traseu pentru mine, din toate de până acum.
Mai întâi, scurta drumeție de la punctul unde am lăsat mașina și până la baza stâncii – vreo 20 minute de urcare pe o pantă destul de abruptă pe cel mai instabil grohotiș – ne-a dat gata plămânii. Am ajuns la baza stâncii și am cerut 10 minute derogare să-mi trag sufletul.
Apoi, primul pas pe traseul de ferrata. Imaginați-vă așa: cablul de care trebuia să-mi prind carabinele în dreapta, prima scoabă pe care trebuia să-mi pun piciorul ca să mă ridic era muuult în stânga, lonjele echipamentului mult prea scurte ca să-mi permită să ajung de la un punct la altul. Cu toți cei 1.70m ai mei, a fost o chinuială maximă să fac primul pas și, dacă nu erau băieții să mă împingă de la spate și să-mi țină o priză intermediară, tabloul penibilo-amuzant al unui corp uman atârnând între două puncte mult prea depărtate ar fi continuat să încânte ochii privitorilor…
Trecută de primul hop, le așteptam cu nerăbdare pe următoarele. Și n-au întârziat deloc să apară 😄
În fața mea se înălța o imensitate de stâncă încât mă întrebam cum naiba s-o faci pe-asta în 45 de minute, cum mă “încurajase” Paul. Perete atât de vertical încât, dacă ai cumva vreo urmă de rău de înălțime, nu te uiți în spate și în niciun caz în jos – as I did 😂 Într-adevăr, foarte bine întreținut traseul și multe prize artificiale și scoabe însă, pe alocuri, mult prea distanțate unele de altele astfel încât mi-a fost imposibil să ajung la următoarea (adică să mă trag în brațe), propulsându-mă cu ajutorul mușchilor picioarelor. Nope! N-a mers. Brațele erau obosite, picioarele nu mă mai ascultau, soarele ieșea din nori și bătea în cap și dacă aveam ghinionul să mai întâlnesc în cale și câte-o surplombă, căutam deja alternative: Să țip? Să-i rog să sune la Salvamont? Să mă las în hamuri pur și simplu? Oare cu ce o să mă dea jos de-aici? Eu pe același traseu pe care-am urcat nu cobor nici moartă! În doar câteva secunde mi-am luat diploma de excelență în scenarită acută.
N-a fost nevoie nici de țipat, nici de elicopterul Salvamont. Doar de momente de calmare a minții, de relaxare a brațelor după zonele de maxim efort și de ajutorul dat de băieții din fața și spatele meu când scoabele nu voiau să mă ajute.
Zâmbetul din poza de final se datorează lor 🙏
Despre traseu:
- A fost inaugurat în 2016, în cinstea alpinistului Wild Ferenc – pionier al alpinismului transilvănean și “autorul singurului topo al Cheilor Bicazului” (sursa:)
- Se află în peretele stâncos care duce spre Vf. Suhardul Mic (1.345m), foarte aproape de Lacu Roșu, Cheile Bicazului, jud. Harghita (punct de reper: Hotel Turist).
- De la punctul în care lași mașina (noi am lăsat-o fix la bariera de la intrarea în pădure), mergi vreo 20 min. pe traseu turistic marcat cu triunghi albastru. După câteva minute pe potecă de pădure, niște indicatoare de lemn îți arată că trebuie să urci (destul de abrupt) până la baza stâncii impunătoare care se înalță prietenoasă în fața ta 😆
- Lungime traseu: 200m
- Diferență de nivel: 173m
- Timp parcurgere: ei spun 2h cu tot cu coborâre. Noi am făcut vreo 3h.
- Dificultate traseu: C/D (reamintim alfabetul via ferrata: A = Foarte ușor, E = Extrem)
Spre final, ca să ajungi în vârf, trebuie să treci o punte care te duce un pic cu gândul la Dolomiții Italiei. E cea mai atractivă bucățică din traseu (dacă nu te uiți în jos, bineînțeles) și, pentru că e locul în care cei mai mulți se relaxează și fac cele mai instagramabile poze, administratorii au pus în peretele stâncos o carte de oaspeți. În care să-ți lași trăirile. Noi le-am luat cu noi acasă pentru multă vreme de-acum încolo. 💓
PS: am uitat totuși să scriu în carte că-i rog eu frumos să mai pună o scoabă intermediară la intrarea în traseu 🤕 😆
