Guest post: Loredana Bobei
Tura din weekend avea să ne ducă iar pe Via Ferrata Astragalus din Cheile Șugăului-Munticelu, județul Neamț. La fix 1 an de la prima întâlnire cu Astragalus și ale lui cabluri “groase și bine ancorate în stâncă” – după cum aveam să le cataloghez un pic mai târziu.
Eram curioasă cum mi se va părea a doua oară pe un traseu căruia prima dată i-am dat un binemeritat 8 din 10 ca dificultate. Optul se datora mai multor factori: era prima experiență de via ferrata pentru mine și nu știam la ce să mă aștept. Uneori au fost porțiuni unde nu aveam prize la picioare și trebuia să mă bazez doar pe forța brațelor. Alteori, stânca era atât de înclinată, netedă și fără măcar o priză, încât nu aveam de ales decât să calc pur și simplu cu toată talpa și să mă rog de bocanci să n-o ia la vale… Ah, și-mi rămăsese adânc înfiptă în memorie bucata de final, înainte de vârf, când una dintre fetele din spate mă ruga, cu voce tremurândă, să merg mai repede că nu se mai poate ține. Eu, cu voce la fel de tremurândă și luând în brațe, la propriu, cablul, îi strigam că nu mai pot… Oh, Doamne, cu ce vânătăi m-am întors de la acea îmbrățisare cu cablurile! 😅
Ei bine, prima oară e mai greu. Întotdeauna, chiar și pe via ferrata. Astragalus a doua oară mi s-a înfățișat, în primul rând, mai amuzant. Poate pentru că eram mai mulți, grup mixt, cu tot felul de povești, cu forță masculină intercalată strategic printre forța feminină (a se citi că după două fete urma un băiat pregătit întotdeauna să întindă o mână la nevoie, să țină o priză, să spună o glumă ca să detensioneze atmosfera ș.a.m.d.). În fruntea tribului, bineînțeles, același Paul X2 Aventurosul, gata mereu să surprindă, prin toate obiectivele ancorate asupra-și, cele mai intense trăiri, zâmbete, grimase și alte manifestări ale corpului uman scos din habitatul lui urban, după cum puteți vedea în pozele de mai jos:
Bineînțeles că nici de data asta nu am scăpat de acea porțiune de la final, fără prize și cu stânci mari peste care puteai să treci doar dacă aveai picioare foooarte lungi sau brațe foooarte puternice. La fel de dificilă mi s-a părut și a doua oară pentru că, ce-i drept, nu am făcut flotări între timp și nici la sală n-am fost 🤫
Faptul că acum scriu rândurile astea cu zâmbetul pe buze se datorează în mare parte forțelor masculine și feminine care au format grupul. Îmi place să spun că, acolo unde nu am avut prize naturale și nici scoabe sau prize artificiale, am avut prize umane. Cele care-ți sunt reazem sau îți dau avânt atunci când simți că nu mai poți.
Asta face X2 Adventure. Aduce împreună oameni care se ridică unul pe altul. Fizic și spiritual. ❤️
