Întotdeauna încercăm să ne imaginăm cum arată paradisul. Îi dăm o formă, culori, contur. Ni-l construim în minte din fotografii, povești și vise. Apoi, într-o zi, dintr-o glumă spusă între prieteni, decizi să urci la Cabana Margherita și descoperi că paradisul nu este ceva ce poți desena sau descrie. Paradisul este drumul parcurs până acolo.
De la idee la realitate
În ianuarie 2026 eram în Ischgl, într-o tură de ski. Eram un grup în care cinci dintre noi ne cunoșteam deja din alte aventuri petrecute împreună pe munte. Atmosfera era relaxată, iar printre coborâri, pauze de cafea și discuții despre ture viitoare, a apărut și întrebarea: “Ce ziceți, urcăm la vară la Cabana Margherita?” Ionuț a lansat ideea, aparent în glumă (sau cel puțin așa am crezut atunci).
Am râs cu toții. Cabana Margherita nu era genul de obiectiv pe care să-l pui pe lista unei ieșiri spontane. Totuși, pe măsură ce discutam, fiecare dintre noi recunoștea același lucru: ne-ar plăcea. Era genul de provocare care te atrage tocmai pentru că pare puțin peste ceea ce ai făcut până atunci.
Timpul a trecut, iar noi ne-am ținut de plan. În loc să rămână o idee lansată într-o vacanță de ski, devenise o expediție cu date stabilite, rezervări făcute și emoții pe măsură.
În Alagna am lăsat mașina, ne-am reorganizat bagajele și am verificat pentru ultima oară echipamentul. Colțari, pioleți, hamuri, căști, haine pentru altitudine și toate lucrurile fără de care următoarele zile nu ar fi fost posibile. După luni de urmărit reel-uri pe Instagram, discuții și așteptare, momentul devenise real.
Ne așteptau trei zile de aventură, cu tot ce vine la pachet o tură la peste 4.500 de metri: emoții, vreme imprevizibilă, ghețar, cabane alpine, ceva necunoscute și, dacă toate mergeau conform planului, priveliștea mult visată de la 4.554 m altitudine, de la cea mai înaltă cabană din Europa.
Ziua 1: Spre Cabana Gnifetti
Prima zi avea un obiectiv clar: să ajungem la Cabana Gnifetti, punctul de plecare pentru ascensiunea către Cabana Margherita.
Am urcat cu telecabinele până la punctul de unde începea traseul propriu-zis. Afară era înnorat, iar când am urcat în cabină au început să cadă câțiva stropi de ploaie, dar asta nu ne-a diminuat deloc entuziasmul. Glumeam între noi că poate ninge sus. După luni de planificare, în sfârșit eram acolo și începeam urcarea spre Margherita.
Primele porțiuni ale traseului treceau printre stânci și bolovani. Ritmul a fost unul lejer. Nu avea rost să ne consumăm energia din prima zi.
La scurt timp după ce am început să urcăm am pus colțarii, pentru a traversa o zonă de ghețar. Sau, mai corect spus, ceea ce mai rămăsese din el.
Imaginea a fost destul de surprinzătoare. Când mă gândeam la un ghețar, îmi imaginam întinderi albe și spectaculoase de gheață. În realitate, am găsit o zonă mult mai restrânsă, marcată vizibil de retragerea gheții. Era o priveliște oarecum dezolantă și tristă, care amintește de schimbările prin care trec munții în ultimii ani.
După traversarea ghețarului a urmat o porțiune de cățărare pe stâncă, asigurată cu cabluri. Nimic foarte dificil, dar suficient cât să facă traseul mai interesant și să ne țină concentrați. Între timp, vremea continua să se joace cu noi. Când ieșea soarele și luminile se schimbau complet, când reveneau norii și acopereau totul. Începusem deja să ne întrebăm dacă vom reuși să ajungem la cabană fără să ne prindă ploaia.
Ultima parte a urcării a fost din nou pe ghețar, cu colțarii în picioare. De undeva din depărtare vedeam deja Cabana Gnifetti. Părea suficient de aproape încât să crezi că ajungi imediat, dar suficient de departe încât să mai ai de tras puțin.
Și atunci am aflat răspunsul la întrebarea noastră. Cu doar puțin timp înainte să ajungem la cabană, a început să plouă, destul de tare. Fix ce ne doream!
După aproximativ două ore și jumătate de mers am ajuns la Cabana Gnifetti, uzi din cap până în picioare și nu chiar în cea mai bună dispoziție, dar bucuroși că ajunseserăm. Eram cu un pas mai aproape de obiectivul principal al turei.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne schimbăm în haine uscate și să întindem tot echipamentul la uscat. Pentru că ploaia a continuat destul de mult timp, a trebuit să renunțăm la planul de a mai face o ieșire spre vreun vârf din apropiere. Așa că am rămas în cabană, la căldură, printre povești, glume și anticiparea zilei următoare.
La ora șapte am coborât la cină. Mâncarea a fost excelentă și, spre surprinderea noastră, în porții generoase. Exact ce aveam nevoie după o zi petrecută pe munte.
După cină, liniștea s-a instalat rapid în cabană. Pe măsură ce se apropia ora de culcare, oamenii dispăreau unul câte unul spre dormitoare. Toată lumea știa că urma ziua cea mare și că trezirea avea să fie foarte devreme. Afară, norii continuau să învăluie muntele, iar noi am adormit cu gândul la ce urma: ascensiunea spre Cabana Margherita.
Ziua 2: Ascensiunea către Cabana Margherita
A venit, în sfârșit, ziua mult așteptată. La ora 4:00 dimineața ne-am trezit pentru micul dejun, după care ne-am echipat pentru plecare. În jurul orei 4:30 eram deja afară, pregătiți să ne punem colțarii și să ne legăm în coardă. A urmat ultima „ședință tehnică” înainte de pornire.
Era încă întuneric. Cerul părea senin, împodobit cu câteva stele, iar noi eram nerăbdători și curioși să descoperim ce ne rezervă această zi. Cu pași mici și măsurați, am pornit la drum în șir indian, ghidați doar de lumina frontalelor. Traseul urma ghețarul, printre crevase, pe o potecă îngustă în multe locuri.
Pe măsură ce ne-am îndepărtat de cabană, am intrat într-un adevărat labirint de crevase. A fost o mare bucurie să vedem de aproape ceea ce natura modelase de-a lungul timpului. Formele și dimensiunile lor erau impresionante. Privind în adâncul lor, nu puteam să nu exclamăm, din când în când: „Wow!”.
Odată cu primele semne ale dimineții, peisajul din jur a început să capete contur. Vârfurile de peste 4.000 de metri păreau surprinzător de aproape, iar în jurul orei 6:30 cerul a început să se coloreze în nuanțe aurii. Primele raze ale soarelui promiteau o zi spectaculoasă.
Din păcate, promisiunea nu a durat prea mult. Dintr-odată, totul a fost înghițit de un nor alb care avea să ne însoțească întreaga zi. Albul zăpezii și al norilor se contopeau într-un singur peisaj, iar granița dintre cer și pământ devenise aproape imposibil de distins. Înaintam cu atenție maximă, concentrați la fiecare pas.
Ca și cum lipsa vizibilității nu ar fi fost suficientă, a început să bată și vântul. Astfel, replica zilei a devenit:
„Pasul mare, uită-te unde calci, ține coarda întinsă!”
Și așa am mers aproape două ore, în condiții de whiteout și în bătaia vântului, până la Cabana Margherita. Îi vedeam doar pe cei din apropierea noastră, însă orice priveliște către distanță dispăruse complet.
Ultima porțiune înainte de cabană a fost cea mai solicitantă. Vântul sufla cu putere, traseul era înclinat și foarte îngust, iar senzația de expunere era puternică. Aveam impresia că fiecare rafală încearcă să ne ridice de pe traseu. Zăpada spulberată ne lovea în față ca mii de ace fine.
În cele din urmă, la ora 9:06, am ajuns în fața Cabanei Margherita. Eram puțin înghețați, bătuți de vânt, dar extrem de bucuroși că eram acolo.
Am făcut o pauză lungă pentru a ne odihni și a ne bucura de moment. Unii au profitat chiar de ocazie pentru un somn scurt, cu capul pe mesele din cabană. Înainte de plecare am ieșit afară pentru fotografii. Nu am avut parte de priveliștea spectaculoasă la care visam, însă am văzut cabana învăluită în nori și acoperită de gheață, într-un decor autentic de iarnă.
La întoarcerea către Cabana Gnifetti, peisajul a rămas neschimbat: nori cât vedeai cu ochii. Totuși, drumul de întoarcere a fost resimțit diferit de fiecare participant. Oboseala acumulată începea să își spună cuvântul, iar fiecare pas devenea tot mai greu.
Abia spre finalul coborârii, pe măsură ce ne apropiam de Cabana Gnifetti, cerul a început să se deschidă. Ultima parte a traseului ne-a oferit exact ceea ce ne lipsea de atâtea ore: lumină și soare. A fost momentul perfect pentru a admira, în toată splendoarea lor, crevasele spectaculoase care ne înconjuraseră întreaga zi.
Ziua 3: Întoarcerea
A venit și ziua întoarcerii. De această dată nu ne-am mai trezit în miez de noapte și am încercat să ne bucurăm de câteva ore de somn în plus. Nu toată lumea a reușit însă să doarmă, așa că cei mai matinali au avut parte de un răsărit spectaculos.
Și aici a intervenit ironia sorții. După o zi întreagă petrecută în nori, ceață și vânt, cerul era acum complet senin. Soarele lumina vârfurile din jur, iar vizibilitatea era perfectă. Totul anunța o zi superbă la munte.
Coborând din cabană și privind în jur, nu ne-am putut abține să nu glumim:
„Nu mai putem urca o dată la Margherita?”
Desigur, era doar o glumă. După efortul din zilele precedente, fiecare era conștient că aventura se apropia de final. Totuși, vremea perfectă ne făcea să visăm la priveliștile pe care am fi putut să le admirăm de sus dacă am fi avut parte de aceleași condiții cu o zi înainte.
Am început coborârea pe același traseu pe care urcaserăm. De data aceasta, peisajul părea complet diferit. Am coborât într-un ritm relaxat, bucurându-ne de ultimele ore petrecute în acest peisaj impresionant. Nu mai exista presiunea obiectivului, nici emoția ascensiunii. Rămăseseră doar satisfacția reușitei și dorința de a savura fiecare moment până la întoarcerea la telecabină.
În scurt timp, ghețarul a rămas în urmă, iar odată ajunși la telecabină am realizat că aventura noastră pe Monte Rosa ajunsese la final. Plecam acasă cu multe amintiri, cu experiența unei ascensiuni la peste 4.554 de metri și cu poveștile unei ture care ne-a testat răbdarea, rezistența și spiritul de echipă. Chiar dacă vremea nu ne-a oferit panoramele la care visam pe vârf, muntele ne-a răsplătit în felul său, cu lecții, emoții și amintiri care vor rămâne mult timp cu noi.
În loc de concluzie
Lecția pe care am luat-o cu noi de pe Monte Rosa este simplă: pe munte, la fel ca în viață, nu contează doar dacă ajungi la destinație, ci și felul în care parcurgi drumul și alături de cine. Priveliștile pe care le așteptam au lipsit, dar experiențele, oamenii și amintirile create împreună au făcut ca această aventură să fie una pe care nu o vom uita. Pe buzele tuturor se contura deja aceeași întrebare: „Vara viitoare unde mergem?” – to be continued.
Dacă mă întreabă cineva astăzi cum a fost la Margherita, probabil nu voi începe povestind despre altitudine sau despre cabană. Voi povesti despre plecarea pe întuneric, despre crevasele spectaculoase, despre orele petrecute în whiteout, despre vântul care încerca să ne oprească și despre partida de șeptică de la finalul zilei. Dar mai ales despre cea mai caldă îmbrățișare primită sus, la Cabana Margherita, într-un loc în care totul era alb, înghețat și bătut de vânt, și despre cel mai sincer „mulțumesc” pe care l-am primit.
Pentru că asta a însemnat, de fapt, această tură: nu doar o destinație, ci toate momentele trăite pe drumul până acolo.
Sa ne revedem pe poteci, cu același dor de munte și de libertate!