Weekendul trecut am făcut una dintre cele mai spectaculoase ture din Munții Pirin: urcarea pe Vihren (2.914 m), urmată de traversarea celebrei creste Koncheto către Kutelo. A fost o zi lungă, solicitantă și plină de momente care ne-au amintit de ce iubim muntele.
Sâmbată dimineața ne-am trezit devreme, nerăbdători să începem traseul. Am mai verificat o dată vremea, sa vedem dacă s-a schimbat peste noapte. Si surpriză, acele 15% șanse de ploaie din a doua parte a zilei au dispărut complet. Senin și soare cât cuprinde, cel puțin pe prognoză!
Am luat micul dejun pe repede înainte, ne-am asigurat că avem la noi tot ce ne trebuie (apă suficientă, sandwich-uri/gustări, fiecare ce și-a pregătit, echipamentul) și am pornit la drum. Am urcat cu mașina până la cabana Vihren (1950 m altitudine), care este la baza masivului.
La 7 dimineața eram cu rucsacii în spate, zâmbetele pregătite și energia aceea specifică începutului unei zile care promite multe. Estimam că ne așteaptă un traseu de minim 9 ore.
Traseul începe cu o porțiune surprinzător de blândă, care urmărește valea râului Banderița. Poteca șerpuiește prin pajiști întinse, acoperite de flori în toate culorile. Galben, mov, alb, roz, albastru, fiecare petic de iarbă părea pictat cu grijă de natură. Din loc în loc apăreau jnepeni și pietre, care întrerupeau monotonia pajiștii și ofereau un plus de farmec peisajului. Panta era domoală. Aerul rece al dimineții, ciripitul păsărilor și zgomotul apei au fost acompaniamentul perfect pentru începutul zilei.
Ocolim lacul pe partea stângă și, aproape fără avertisment, peisajul se schimbă complet. Poteca a dispărut cu totul și a fost înlocuită de urcări abrupte printre lespezi și grohotiș. Fiecare pas cerea atenție. Pajiștile line și cărările comode dispar. Prima urcare ne-a făcut să înțelegem rapid că partea ușoară a zilei se terminase. Privind în sus, părea că trebuie doar să depășim o pantă mai înclinată și apoi terenul se va domoli. Dar după fiecare prag depășit, o nouă urcare își făcea apariția. Și încă una. Și încă una. Muntele părea să își dezvăluie provocările în etape. Oare ce mai urmează?
Partea cea mai frumoasă a acestei rute a fost faptul că am fost singuri pe traseu. În timp ce traseele clasice care urcă pe Vihren pot deveni destul de aglomerate în sezon, noi am avut impresia că întregul munte ne aparține. În jurul nostru erau doar pietre, vârfuri ascuțite, capre și liniște. Si un cățeluș care ne-a însoțit o mare parte din traseu, însusindu-și poziția de ghid al grupului, până a văzut o capră și a început să o alerge.
După ce am reintrat în traseul marcat, atenția ne-a fost atrasă imediat de obiectivul zilei. Vârful Vihren se vedea clar în fața noastră. Părea aproape. Atât de aproape încât aveam impresia că în 15-20 de minute vom fi sus. Chiar mă întrebam de ce pe marcaj scrie 40 de minute, ce facem atâta timp? Am aflat imediat răspunsul: ultima urcare avea să ne învețe încă o dată cât de înșelătoare pot fi distanțele pe munte.
Ne aștepta un versant abrupt, acoperit de grohotiș instabil, iar panta părea că nu se mai termină. Ridicam privirea și vedeam vârful. Apoi mergeam câteva minute și aveam senzația că nu ne-am apropiat deloc. Privirea alterna constant între bocanci și creasta de deasupra, încercând să ghicească unde se termină urcarea.
Cu fiecare oprire pentru a trage sufletul, priveliștea se deschidea tot mai mult în spate. Lacul Muratovo dispăruse demult, iar crestele Pirinului se întindeau până la orizont. Știam că vârful este aproape, dar muntele nu avea de gând să ni-l ofere fără efort.
Dacă relieful abrupt nu era suficient de solicitant, soarele puternic făcea efortul și mai greu de suportat. Fără zone de umbră în acest peisaj alpin, căldura ne încingea constant și ne consuma energia. Hidratarea corespunzătoare a avut un rol important in această zi.
Când, într-un final, am urcat ultimii metri și panta s-a domolit brusc, satisfacția a fost pe măsura efortului. Într-o clipă, toată oboseala acumulată pe urcare a dispărut, înlocuită de bucuria simplă a momentului în care pășești pe unul dintre cele mai impresionante vârfuri din Balcani.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne așezăm pentru o pauză bine meritată și să admirăm priveliștea. Ne-am scos proviziile din rucsac și am luat masa chiar acolo, la 2.914 metri altitudine. Până și mâncarea are un gust mai bun la altitudine, mai ales când este împărțită!
Dar …. ziua nu se terminase, ne mai aștepta o provocare: creasta Koncheto cu ale sale vârfuri: Kutelo 1 și Kutelo 2.
De pe Vârful Vihren începe una dintre cele mai spectaculoase și solicitante porțiuni ale traseului. Părăsim cel mai înalt punct al munților Pirin și începem o coborâre abruptă pe teren stâncos, unde trebuie să fim atenți la fiecare pas pe care îl facem. In câteva sectoare mai expuse, folosim lanțurile montate pe stâncă, care ne oferă un plus de siguranță și încredere, mai ales pe porțiunile înclinate.
Pe măsură ce pierdem altitudine, creasta se deschide în fața noastră și începe să dezvăluie celebra zonă Konceto. Ajungem într-o șa îngustă, un punct de respiro după coborârea susținută. De aici observăm clar că aventura este departe de a se fi încheiat: traseul continuă cu o nouă urcare către partea superioară a crestei. Privind înainte, vedem linia stâncoasă care se ridică abrupt, conturând următorul obiectiv al zilei.
Creasta este îngustă, expusă și oferă senzația aceea unică de a merge între două lumi, cu prăpăstii de ambele părți. În anumite porțiuni există cablu metalic care oferă un plus de siguranță, însă adevărata provocare rămâne controlul emoțiilor și concentrarea.
Ajunși în partea superioară a crestei, am avut norocul să o vedem în toată splendoarea ei. Cerul era complet senin, iar Konceto se desfășura înaintea noastră într-o succesiune impresionantă de muchii și stânci.
Însă spectacolul naturii avea să devină și mai impresionant. La scurt timp după ce am ajuns sus, norii au început să urce rapid din văi și să învăluie muntele. În doar câteva minute, partea stângă a crestei a fost complet acoperită de nori, iar versanții și prăpăstiile de pe acea parte au dispărut aproape în totalitate din câmpul vizual. În contrast, pe partea dreaptă cerul a rămas albastru, scăldat de soare, cu o vizibilitate excelentă asupra vârfurilor și văilor din depărtare.
Contrastul era atât de puternic, încât aveai impresia că te afli la granița dintre două lumi complet diferite. În stânga domneau norii și misterul, iar în dreapta lumina, culoarea și claritatea unei zile perfecte de munte. Iar creasta Konceto părea să traseze această linie de demarcație, împărțind lumea în două și oferind unul dintre cele mai spectaculoase tablouri pe care le-am întâlnit pe tot parcursul traseului.
Traversarea a fost, fără îndoială, punctul culminant al zilei. Nu doar datorită dificultății, ci și datorită senzației de libertate pe care o oferă. Cu fiecare pas, simțeam că ne aflăm într-unul dintre cele mai spectaculoase locuri din Balcani.
După traversarea crestei Konceto, a urmat coborârea. Traseul părăsește muchia expusă și continuă pe sub creastă, oferind o alternativă mai comodă și mai sigură decât parcurgerea integrală a acesteia. Poteca șerpuiește prin grohotiș, pierzând treptat altitudine. Ca toată urcarea, nici coborârea nu s-a lăsat mai prejos din punct de vedere dificultate. Picioarele resimțeau deja orele petrecute pe munte, iar porțiunile abrupte cereau în continuare atenție și concentrare.
În schimb, vremea ne-a oferit un ultim cadou. Pe coborâre, norii au dispărut complet, lăsând loc unui cer senin și unor priveliști care se întindeau până departe.
După această traversare, am ajuns într-o șa largă, unde am lăsat în urmă ultimele dificultăți tehnice ale zilei. De aici a început lunga coborâre către Cabana Vihren. Cu fiecare pas, creasta Konceto și Vârful Vihren rămâneau tot mai departe în urmă, dar continuau să domine orizontul.
Coborârea la Cabana Vihren a marcat finalul unei zile extraordinare, plină de peisaje superbe, momente de adrenalină și panorame care vor rămâne mult timp în memorie.
Obosiți, dar cu zâmbetul pe buze, am încheiat o zi superbă sărbatorind cu un pahar de prosecco la poalele muntelui. Și aveam un motiv dublu de sărbătoare: nu doar reușita unei ture memorabile prin munții Pirin, ci și ziua de naștere a uneia dintre colegele noastre de aventură.
Câteva sfaturi pentru cei care vor să parcurgă acest traseu:
- Plecați cât mai devreme, pentru a avea suficient timp să vă bucurați de traseu, de pauze.
- Luați suficientă apă. Pe traseu nu există posibilitate de alimentare cu apă, iar intreg traseul se face prin soare.
- Luați batoane, sandwich-uri, ce știți că aveți nevoie. Pe traseu nu sunt cabane.
- Nu subestimați diferența de nivel și durata traseului. Chiar dacă distanța nu pare foarte mare, traseul este solicitant.
- Verificați prognoza meteo înainte de plecare. Creasta Konceto este expusă și condițiile se pot schimba rapid.
- O pereche bună de bocanci și bețele de trekking pot face diferența pe coborârile lungi și obositoare.
- Dacă aveți rău de înălțime sau nu vă simțiți confortabil în zone expuse, documentați-vă bine înainte de a aborda creasta.
| Caracteristici traseu | Vihren & Konceto |
| ⌛️ Durata estimata: | 11 ore |
| 💪 Dificultate traseu: | dificil, cu zone expuse |
| 📏 Lungime traseu: | 16.5 km |
| 📈 Diferenta de nivel: |
1450 m |
| 🏔️ Altitudine maxima: | 2914 m |
Lecția zilei
Seara la cină, nu mai eram un grup de necunoscuți, ci un grup de prieteni care deja vorbeau despre următoarea ieșire pe care și-o doresc, poate chiar în aceeași formulă.
Pentru că muntele are un talent aparte: transformă necunoscuții în colegi de traseu, colegii de traseu în prieteni, și, uneori, prietenii în parteneri de drum, pe munte și dincolo de el.
Sa ne revedem pe poteci, cu același dor de munte și de libertate!